Tucani

Tucani

by | 1 Dec 2017

Tucani

Tucan fierăstrău

Pteroglossus aracari

Tucan trompetist

(Pasărea rinocer)

Bycanistes Bucinator

Tucan

Lybous dubius

Clasa: Păsări

Ordin: Piciformes

Familie: Ramphastidae

Gen: 6

Specii: 34

Speranța de viață:  Până la 18 ani în grădinile zoologice; necunoscut în sălbăticie

Numărul de ouă: de la 1 la 5, în funcție de specie

Perioada de incubație: 15-18 zile

Înălțime: cel mai mare – tucan Ramphastos toco, până la 61 cm; cel mai mic tucan Selenidera nattereri, 31,75 cm.

Greutate: pânp la 860 grame; cei mai ușori tucani Pteroglossus inscriptus 95 grame.

Tucanii de munte trăiesc la altitudini mult mai mari decât alte specii toucan, până la 3.600 m în munții Anzi.

Tucanii sunt importanți pentru sănătatea și diversitatea pădurilor tropicale. Aceste păsări trec semințe de pe fructele pe care le mănâncă prin sistemele lor digestive, care ajută la replantarea plantelor.

GENERAL

Grupul de păsări Piciformes arborescente include ciocănitoarele, tucanii, barbeții, jacamarii și cucii-bărboși. Tucanii sunt păsări tropicale, fiind ușor de recunoscut după ciocul spectaculos. Cel mai mare tucan Ramphastos toco are un cioc de culoare portocalie de până la 19 cm.

Tucanii iși petrec viata în pădurile tropicale din America Centrala si de Sud și rareori coboară la baza pădurilor.

Tucanii sunt păsări sociale și zgomotoase, care  călătoresc în grupuri de  de până la 22 de indivizi. Deși majoritatea tucanilor trăiesc în grupuri, se crede că sunt monogame, cel puțin în perioada de reproducere și în timp ce cresc puii. Reproducerea are loc în timpul primăverii. Apoi, femelele plasează unul până la cinci ouă albe strălucitoare într-un cuib situat în copac, Atât masculii cât și femelele incubează ouăle timp de 15 până la 18 zile, în funcție de specie.

Puii sunt complet dependenți de parinți. La vârsta de trei săptămâni, ochii lor se deschid și încep să le apară penele. Ei rămân în cuibăr timp de șase până la opt săptămâni.

Predatorii tucanilor sunt vulturul pădurilor, șoimii și bufnițele, jaguarii. Ciocul lor enorm este inutil în apărarea împotriva prădătorilor și, de fapt, îi atrage pe oameni să-i prindă pentru comerțul cu animale de companie. Pentru a se proteja, ei depind de vocile lor puternice pentru a speria dușmanii și a îi alerta pe ceilalți tucani de pericol.

Cea mai mare amenințare la adresa toucanilor este acum pierderea habitatului. Deoarece pădurile tropicale sunt tăiate pentru a face loc drumurilor, fermelor și clădirilor, toate animalele care locuiesc acolo își pierd habitatul natural.

Tucanii sunt vânați în părți din America Centrală și din regiunea Amazonului. Vânătorii imită adesea apelurile tucanilor pentru a îi atrage aproape. Mulți tucani sunt capturați pentru comerțul cu animale de companie sau pentru a fi folosiți ca trofee.

La Zoo București puteți admira 4 exemplare de tucani, din speciile de tucan (Lybius dubius), Tucan fierăstrău (aracari) și Tucan trompetist.

 

Uliul Porumbar

Uliul Porumbar

by | 1 Dec 2017

ULIUL PORUMBAR

Accipiter gentilis

Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Clasa: Aves

Ordin: Accipitriformes

Gen: Accipiter

Greutate: 0,60 – 1,4 kg

Lungime: 55 – 60 cm

GENERAL

Dintre toate păsările, păsările de pradă sunt principalele carnivore și cei mai desăvârșiți prădători. Păsările de pradă se deosebesc de celelalte păsări care se hrănesc cu animale vii prin văzul lor fin, prin picioarele musculoase, prin ciocul și ghearele ascuțite, precum și prin abilitățile lor de zbor și tehnicile de vânătoare elaborate.

Uliul porumbar are capul mare și gâtul scurt, ciocul puternic și încovoiat, pieptul alb cu dungi gri și fruntea albă.

Vânează, de regulă, dintr-o poziție bine aleasă, la marginea pădurii, fiind bine dotat pentru urmărire și atac de la mică distanță, având aripile scurte și rotunjite și coadă lungă folosită pentru direcție și frânare.

Este o pasăre retrasă. Este parțial migrator, în iernile geroase, când hrana este insuficientă, uliul porumbar migrează mai la sud de aria lui de răspândire.

Vânător de mare viteză prin codri și pădurile din habitatul său, aspectul uliului porumbar variază în cadrul ariei sale de răspândire. Astfel, păsările din Asia au, de regulă, o culoare mai deschisă, pe când cele din America de Nord au capul de culoare mai închisă. Femelele sunt mai mari decât masculii. Păsările tinere sunt de culoare maronie, care se transformă treptat în gri.

HABITAT

 

Uliul porumbar are o răspândire mare.Trăiește în America de Nord, din Canada până în Mexic. În Eurasia se găsește în majoritatea zonelor din Europa, cu excepția Irlandei și a Islandei. De asemenea, are o distribuție destul de neclară în Europa de Vest (adică Marea Britanie, Spania, Franța), dar mai mult sau mai puțin se găsește pe restul continentului. Distribuția lor eurasiatică se întinde continuu în cea mai mare parte a Rusiei, excluzând tundra fără copaci din nordul țării, spre vestul Siberiei, până la Anadyr și Kamceatka și în unele părți ale Tibetului și Himalaya China și Japonia.

Uliul porumbar se găsește atât în ​​pădurile de foioase, cât și în pădurile de conifere. Mai mult decât în ​​America de Nord, ulii din Eurasia, în special, Europa Centrală, pot trăi într-un habitat destul de urbanizat, de păduri mici, centuri de adăpost și copaci și chiar utilizează copaci în mare parte izolați în părțile centrale ale orașelor euroasiatice. Accesul la căile navigabile și zonele de coastă de orice fel nu este neobișnuit în arealul uliilor, dar pare să nu fie o necesitate. Zonele riverane cu arbori îngustați, în habitate, altfel, relativ deschise, pot asigura un habitat adecvat pentru iernare în absența unor păduri mai extinse.

 

HRANA

Tipic al genului Accipiter, uliul porumbar are aripi relativ scurte și coadă lungă, ceea ce îl face ideal pentru a se angaja în zboruri de vânătoare scurte, dar agile și răsucite, în medii împădurite. Această specie este un vânător puternic, de păsări și mamifere într-o varietate de habitate de pădure, folosind adesea o combinație de viteză și de atac prin surprindere a victimelor.

Se hrănește cu păsări până la mărimea unui ciori sau porumbel, precum și cu mamifere până la mărimea unui iepure mic.

CONSERVARE

Este o pasăre vulnerabilă, deoarece se află în vârful lanțului trofic, fiind sensibilă la toți factorii care le afectează prada.

Totuși, specia nu este amenințată.

LA ZOO BUCUREȘTI

La Zoo București poate fi admirat un exemplar de uliu porumbar.

Ursul brun

Ursul brun

by | 1 Dec 2017

URSUL BRUN

(Ursus arctos)

Clasa: Mammalia

Ordin: Carnivora

Familie: Ursidae

Gen: Ursus

Specie: arctos

Distribuție: Asia, Africa, Europa, America de Nord

Dimensiuni: înălțime cuprinsă între 190 – 240 cm

Greutate: 400 kg

Maturitatea sexuală: 3 ani

Reproducerea: aprilie – iunie

Perioada de gestație: 7 – 8 luni

Număr pui la naștere: 1 – 5

Greutatea la naștere: 400 – 500 g

Speranța de viață: 30 – 35 ani

Status de conservare: vulnerabil

GENERAL

Ursul brun are blana deasă cu peri moi, mai lungi pe față, abdomen și mai scurt pe bot. Acesta are culoarea blănii variabilă în funcție de anotimp și vârstă, de la cafeniu-curat, cafeniu-galben sau cafeniu-roșcat, până aproape negru, negricios sau pestriț. Lungimea părului variază în funcție de anotimp: cea mai mare este în decembrie până în aprilie – mai și cea mai mică în iulie – septembrie. Lungimea părului de iarnă este de 8-9 cm pe spate.

Îl întâlnim în țara noastră în partea de nord, în Munții Rodnei și Maramureșului, și de la 1000 m în sus, cu un regim de hrană mai mult carnivor și îl mai întâlnim la înălțimi mai mici de 1000 m unde se hrănește mai ales cu vegetale.

În tinerețe are un guler alb îngust, cu marginile bine limitate, care către bătrânețe se lățește, devine galben sau galben-cafeniu, până nu se mai recunoaște.

HABITAT

Ursul brun mai este răspândit de asemenea, în America de Nord (Alaska, Canada), cât și în Rusia, unde există cea mai mare populație (120.000). În afara României, în Europa se mai găsesc efective în Scandinavia, Polonia, Cehia și Slovacia, cât și în Franța sau Spania (în Munții Pirinei). Aici numărul de urși bruni este foarte redus – doar câteva zeci de exemplare. În Insulele Britanice a dispărut.

În Europa există 14.000 de urși bruni în zece țări. Se estimează că au mai rămas doar 20-25 de animale în Munții Pirinei, pe o porțiune cuprinsă între Franța, Spania și Andorra, și în jur de 85-90 de animale în Asturia, Cantabria, Galiția și Leon. În Bulgaria există o populație de 900-1.200 de exemplare, în Slovacia numărul urșilor este estimat la 600-800 de animale, în Slovenia sunt în jur de 500-700 și în Grecia au mai rămas aproximativ 200 de urși.

Nordul Europei este habitatul unei populații însemnate de urși, cu 2.500 de animale în Suedia, în jur de 1.600 în Finlanda, circa 700 în Estonia și 70 de urși în Norvegia.

În România, ursul brun se găsește din cele mai vechi timpuri. Până în prima jumătate a sec. XIX se găsea în întreaga țară, din Delta Dunării până în Carpați. Din păcate, a fost exterminat din zonele de câmpie, pentru a nu împiedica agricultura extensivă și creșterea extensivă a vitelor, pescuitul extensiv și alte practici similare din secolul XIX.

HRANA

Ursul brun în tinerețe se hrănește cu ghida, jir, mere pădurețe, zmeură, afine, miere de albine, iarbă fragedă, ovăz porumb necopt, diferite rădăcini. Către bătrânețe, ursul brun se hrănește cu oi, pești, păsări și ouăle acestora, iar la nevoie cu cadavre care n-au intrat în putrefacție

CONSERVARE

Acțiunile de conservare a urșilor bruni variază foarte mult, în funcție de regiuni. Populațiile mari din această specie (în Rusia, Japonia, Canada, Alaska și părți din estul și nordul Europei) sunt vânate în mod legal și astfel sunt incluse în categoria animalor pentru vânătoare. Normele de vânătoare, concepute în mod obișnuit pentru a asigura o recoltă durabilă de urși, variază în funcție de zone, dar implică adesea o loterie pentru un număr limitat de permise (un sistem de cote) și o lungime limitată a sezonului. Astfel populațiile de urși sunt sub un control strict.

România se bucură de cea mai însemnată populație de urși din Europa, care numără circa 6300 de exemplare. Pe teritoriul Uniunii Europene, urșii sunt protejați prin Directiva Habitat care este obligatorie pentru toate statele membre și care îi include pe lista speciilor de animale protejate, care nu pot fi vânate în scop de agrement. Cu toate acestea, țări precum Suedia, Finlanda, România, Estonia, Bulgaria, Slovenia , Slovacia, Bulgaria și Croația se folosesc în mod curent de prevederile articolului 16 din Directivă care permite derogări pentru alocarea unui număr limitat de exemplare care pot fi vânate.  Din 2016, WWF susține singurul Orfelinat de urși din Europa, denumit oficial Centrul de Reabilitare a Urșilor Orfani, ce a salvat în 10 ani peste 100 de pui de urs.(sursa: http://www.wwf.ro/ce_facem/specii/ursul_brun/)

 

 

LA ZOO BUCUREȘTI

La Zoo București puteți admira un exemplar minunat de urs brun.

Vulturul cu cap alb

Vulturul cu cap alb

by | 1 Dec 2017

VULTURUL CU CAP ALB

Haliaeetus leucocephalus

Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Clasa: Aves

Ordin: Falconiformes

Familie: Accipitridae

Gen: Haliaeetus

Speranța de viață: 20-30 ani

Înălțime: 71-96 cm

Lungimea aripilor: 1,7-2,4 m

Greutate: 4,5-6,8 kg femele; 2,7-4 kg masculi

Status de conservare: risc scăzut

GENERAL

Vulturul cu cap alb, cunoscut și sub denumirile de acvila cu cap alb, vulturul de mare cu cap alb sau acvila americană, se găsește în toată America de Nord, în apropierea surselor de apă. Aceste păsări răpitoare sunt originare din Canada, Statele Unite ale Americii, zone din Mexic, precum și din mai multe insule în Oceanul Atlantic de Nord, inclusiv Saint Pierre și Miquelon. Populațiile sunt răspândite, în special, în Florida, Alaska, Pacificul de Nord-Vest și în apropierea unor râuri și lacuri din Midwest.

Aceste păsări parcurg etape de maturizare distincte. Imediat după eclozare, vulturii au ochi negri și picioare roz, pielea lor devenind întunecată până la o nuanță albăstruie și picioarele devin galbene în primele 18-22 de zile din viață. De-a lungul primului an, trupurile, ochii si ciocurile sunt de culoare maroniu închis. În cel de-al doilea an, ochii lor se luminează, devin o nuanță de maro-gri, iar corpul lor devine alb strălucitor. În timpul celui de-al treilea an, ochii lor devin gălbui, iar penajul se deschide la culoare, în timp ce în al patrulea an, corpul lor devine întunecat, iar capul și coada devin, în cea mai mare parte, albe. În final, coloritul păsării mature este atins în al cincilea an de viață. Aceste păsări pot fi diferențiate prin culoarea albă a capului și a cozii, având capetele mai lungi și cozi mai scurte decât majoritatea vulturilor.

Percepția vizuală a vulturului cu cap alb este de opt ori mai bună decât a omului și este stereoscopică.

Viteza în picaj este de 75 km/h, viteză atinsă doar pentru a prinde prada cu ghearele lor foarte ascuțite. Este un zburător abil, folosind, la maxim, curenții de aer.

În ceea ce privește reproducerea, vulturul cu cap alb este orientat către sistemul monogam. Se consideră că aceste păsări își aleg parteneri pe viață sau până când un membru al familiei moare. Deși nu migrează, împreună cu partenerul, efectuează demonstrații extrem de spectaculoase atunci când se întâlnesc în sezonul de împerechere. Vulturul cu capul alb începe să se reproducă la vârsta de 5 ani. Masculii și femelele își construiesc cuibul împreună, cu aproximativ 1-3 luni înainte de depunerea ouălelor. Cuiburile lor sunt compuse din paie și pot fi de dimensiuni foarte mari, masive, deoarece păsările folosesc, de obicei, același cuib în ani consecutivi, aducându-i îmbunătățiri în fiecare an. Cu toate acestea, cuiburile nu sunt reutilizate, în general, atât de mult, în medie cuiburile din sudul Floridei și Saskatchewan – Canada, fiind folosite aproximativ 5 ani, iar cuiburile din Alaska, în medie 13 ani.

Este faimoasă și pentru că este simbolul Statelor Unite ale Americii.

HABITAT

Vulturul cu cap alb este o pasăre răpitoare din America de Nord.

El preferă, în mod obișnuit, zonele din apropierea unor surse mari de apă, cum ar fi coastele maritime, estuarele de coastă și lacurile și râurile interioare, aceste păsări fiind văzute și la aproximativ 3 km distanță de o sursă de apă. Deși, habitatele lor specifice pot varia, selecția acestora se realizează în funcție de disponibilitatea prăzii, a copacilor înalți și de gradul de perturbare umană. De obicei, zonele populate de oameni sunt evitate, vulturii putând renunța la hrana lor dacă sunt deranjați de oameni.

 

HRANA

Fiind păsări oportuniste, acestea au o dietă destul de variată, dar, în general, preferă peștele, și anume: păstrăvul, anghila americană, somnul alb, somonul, macroul, codul. Modalitatea de hrănire cu pește nu se realizează prin scufundare, ci își folosesc ghearele lor puternice și ascuțite pentru a aduce peștele la suprafața apei. O altă mare componentă a dietei lor constă în hrănirea cu păsări adulte de apă, inclusiv cu ouălele lor, precum, gâște de zăpadă, lebede de tundră și altele. Pe perioada iernii, dieta lor se orientează către mamifere mici.

CONSERVARE

Starea de conservare a vulturilor cu cap alb s-a schimbat considerabil în ultimul timp. Începând cu 28 iunie 2007 aceste păsări au fost eliminate de pe lista speciilor în pericol de dispariție, unde au fost listate încă din 1978. În statul Washington, aceste păsări au înregistrat, între anii 1981 și 2005, o creștere a populației cu aproximativ 9% anual. Vulturii cu cap alb sunt listați, în prezent, ca specii cu risc scăzut de dispariție, conform IUCN.

LA ZOO BUCUREȘTI

La ZOO București, se poate admira un exemplar de vultur cu cap alb!

Papagali

Papagali

by | 1 Jan 2017

Papagali

 

Papagal Ara

Papagal Cacatua

Ara cu aripi verzi

Papagal Agapornis

Papagal Psittacula