Alpaca

Alpaca

by | 1 Dec 2017

ALPACA

Vicugna Pacos

Clasa: Mammalia

Ordin: Artiodactyla

Familie: Camelidae

Gen: Lama pacos

Specie: Vicugna pacos

Distribuție : Munții Anzi din Peru până în Argentina, la altitudini de până la 4.800 m, Statele Unite ale Americii, Noua Zeelandă, Australia, Olanda

Dimensiuni: 82 – 99 cm

Greutate: 100 – 190 kg

Durata gestaţiei: 11 -12 luni

Număr pui la naştere: un pui

Speranța de viaţă:  5 -10 ani în sălbăticie, peste 20 ani în captivitate

GENERAL

Alpaca, animal erbivor originar din Anzii Cordilieri, face parte din familia cămilei, fiind înrudită cu lama, guanaco-ul și vicunia din America de Sud, precum și cu cămilele bactriane și dromadere din Asia și Africa.

Alpaca are gâtul subțire, capul mic cu urechi mari și ascuțite. Picioarele sunt moi și căptușite, nelăsând urme, pe măsură ce pășesc, chiar și pe cele mai firave și delicate ierburi. Este un animal rumegător, cu lâna mătăsoasă, lucioasă, călduroasă, lungă și foarte subțire, de culoare albă și, mai rar, neagră. Din lână se fabrică o stofă foarte fină, denumită alpaca. Firul de lână alpaca nu conține lanolină care poate cauza alergii.

La masculii adulți, incisivii și caninii inferiori se dezvoltă în întrecerea dintre dinți și pot ajunge la o înălțime mai mare de 1,2 cm, până la 3 cm. La femele, acești dinți nu se dezvoltă la fel de mult ca la masculi. În afară de diferența dintre morfologia dinților, dimorfismul sexual la alpaca este minor.

Alpaca se exprimă producând zgomote ușoare, dar și executând vocalize. De asemenea, se exprimă și prin limbajul corpului, cum ar fi poziționarea gâtului, a urechii și a coapsei și înclinarea capului. Alpaca are vederea și auzul excelente. Alpaca rareori scuipă oamenii, cu excepția cazului în care este speriată sau abuzată, dar utilizează această formă de comunicare între ele pentru a manifesta o nemulțumire. Alpaca este domesticită și este crescută mai ales pentru lână.

 

HABITAT

Habitatul natural pentru alpaca este în platoul Anzilor, de preferință în apropierea zonelor umede. Clima este severă, atingând temperaturi sub 0 grade în timpul nopții și 16 grade în timpul zilei. Precipitațiile anuale variază între 400 și 700 mm.

HRANA

Alpaca este un animal erbivor, rumegător de talie mijlocie.

În America de Sud, de unde alpaca este nativă, efectivele domestice se hrănesc cu ierburi din munții și văile Anzilor. Speciile sunt adaptate pentru a trăi în zone cu vegetație redusă, iar alpaca are nevoie, de mult mai puțină hrană decât majoritatea animalelor.

La Zoo București, hrana mamiferului este compusă dintr-o combinație de iarbă proaspătă și fân cu proteine scăzute.

CONSERVARE

După sosirea conchistadorilor spanioli în America de Sud, populațiile de alpaca au fost reduse semnificativ și au fost nevoite să se deplaseze în cele mai înalte regiuni ale Anzilor. Alpacalele și lamele au fost înlocuite cu ovine și caprine aduse din Europa. În zilele noastre, populațiile de alpaca nu sunt pe cale de dispariție, dar sunt, încă, răspândite în cele mai înalte regiuni ale Anzilor. Populația de alpaca este de aproximativ 3,5 milioane exemplare. Peru deține 87% din populația alpaca, urmată de Bolivia cu 9,5%. Domesticită, majoritatea exemplarelor din America de Sud este sub controlul păstorilor tradiționali, dar care, în cele mai multe cazuri, cresc laolaltă alpacalele cu lamele. Împerecherea dintre alpaca și lama, face ca alpaca să devină o specie pe cale de dispariție, deoarece compoziția sa genetică este compromisă de încrucișările cu lama.

LA ZOO BUCUREȘTI

Avem o frumoasă familie de alpaca care, în anul 2017, s-a înmulțit cu puiuțul Anakin, al cărui nume a fost ales de prietenii Zoo București. Mereu curioase și atente sunt o atracție pentru vizitatorii de toate vârstele ai Grădinii Zoologice.

Câinele de preerie

Câinele de preerie

by | 1 Dec 2017

CÂINELE DE PRERIE

(Cynomyos Ludovicianus)

Clasa: Mamifere

Ordin: Rodentia

Familie: Sciuridae

Gen: Cynomis

Specie: C. ludovicianus

Distribuție: zonele de prerie din partea centrală şi de sud a Texasului până la graniţa Statelor Unite ale Americii cu Canada

Habitat: păşuni deschise cu vegetaţie joasă

Lungimea corpului: 352-415 mm

Greutate: 0,7-1,5 kg

Hrană: animal erbivor (frunze, rădăcini, tulpini, seminţe)

Număr pui: 1-6

Perioada de gestaţie: 33-38 de zile

GENERAL

Câinii de preerie (genul Cynomys) sunt rozătoare erbivore, originare din pajiștile din America de Nord. Sunt un tip de veveriță de teren, care trăiesc în Statele Unite ale Americii, Canada și Mexic. În Mexic, câinii de preerie se găsesc, în principal, în statele nordice, care se află la capătul sudic al Marilor Câmpii: Sonora de nord-est, nordul și nord-estul Chihuahua, nordul Coahuila, nordul Nuevo León și nordul Tamaulipas. În ciuda numelui, nu sunt câini.

HABITAT

Câinii de preerie trăiesc în zone în care temperatura este în timpul verii de 38°C și iarna scăzută până la -37°C, sub pământ. Câinii de preerie locuiesc în zone predispuse la amenințări ecologice, cum ar fi grindina, viscolele, inundațiile, precum și incendiile de secetă.

HRANA

Câinii de prerie sunt, în principal, erbivori, deși mănâncă și insecte. Acești rozători se hrănesc cu o gamă de plante de sezon, precum pirul, iarba-bivolului, nalba, vara, și ciulini, cactuși, rădăcini subterane și bulbi, iarna. În timpul iernii, femelele care alăptează și cele gestante își completează dietele cu zăpadă pentru necesarul de apă suplimentară.

CONSERVARE

La începutul secolului al XX-lea, un număr estimat de cinci miliarde de câini de preerie trăiau în America de Vest. De atunci, populația câinilor de preerie a scăzut cu 98%. Câinele de preerie mexican Cynomys mexicanus este pe cale de dispariție, iar Câinele de prerie Utah, Cynomys parvidens, a fost salvat de la dispariție,urmare a eforturilor susținute ale grădinilor zoologice, dar în continuare este considerat o specie în pericol.

Câinele de prerie apare pe Lista Roşie IUCN ca specie ameninţată cu dispariția.

LA ZOO BUCUREȘTI

Trei exemplare de câini de preerie sunt ambasadorii acestei specii la Zoo București. Curioși și mereu în mișcare, câinii de preerie își întâmpină vizitatorii.

Cal

Cal

by | 1 Dec 2017

CALUL

Equus caballus

Clasa: Mammalia

Ordin: Perissodactyla

Familia: Equidae

Gen: Equus

Specie: Equus caballus

Greutate: 227 – 900 kg

Lungime: 220 – 280 m

Viteza: 40 – 48 km/h (În galop)

Perioada de gestație : 11 – 12 luni

GENERAL

Calul urmare a domesticirii  este foarte larg răspândit. Populațiile de cai sălbatici au existat în nordul  Africii, în toată Europa, cu excepția celor mai nordice regiuni, dar și în țările scandinave, și, la est, în regiunea palearctică, cum ar fi China și Mongolia. Conform datelor disponibile, caii sălbatici din America de Nord au dispărut acum 8000-10 000 de ani, iar caii prezenți au fost  introduși în America de Nord după colonizarea europeană.

Reconstituirea evoluției calului s-a realizat pe baza studiului fosilelor. Strămoșul îndepărtat al calului, Propalaeotherium, era un animal de mărimea unui câine. Într-o perioadă de timp de aproximativ 50 de milioane de ani, calul devine animalul erbivor, cu forma și mărimea din zilele noastre.

Specia cu adevărat sălbatică este calul Przewalski (Equus Ferus), care se răspândea din Germania și stepele ruse spre est spre Kazahstan, Mongolia și nordul Chinei. În prezent există  numai în Mongolia și este considerat periclitat conform Listei IUCN (IUCN, 2015). Cea mai recentă estimare  a populației este de 306 de indivizi reintroduși în sălbăticie și indigeni nativi, toți provenind de la doar 14 indivizi. Analizele ADN-ului sugerează că E. c. Przewalski nu este strămoșul cailor domestici.

Domesticirea cailor a condus la o variație largă a caracteristicilor raselor de cai.  Speranța de viața a cailor depinde de  factori, printre care variațiile de rasă și mediul înconjurător. În mod normal, caii domestici au o speranță de viață de 25 până la 30 de ani, deși a fost atins un maxim de 61 de ani. Durata cea mai lungă de viața a unui cal în sălbăticie a fost de 36 de ani. Factorii care influențează durata de viață a E. caballus includ: nutriția, activitatea, numărul ciclurilor de reproducere, starea reproductivă, boala, sănătatea dentară și activitatea fizică

Caii sunt mamifere sociale. În populațiile sălbatice se formează efective cu o ierarhie socială. Acestea pot avea până la 26 iepe, 5 armăsari și mai mulți mânji. Dimensiunile tipice ale efectivelor vor avea de la 5 până la 11 iepe și de la 1 până la 4 armăsari, pe lângă descendenții lor,  însă acestea variază în funcție de mai mulți factori. Această ierarhie constă în faptul că masculul alfa este dominant în efectiv,  masculii dominanți asupra femelelor, femelele cu tineri dominanți față de femelele non-reproductive, iar adulții fiind dominanți față de caii tineri. Masculul dominant este semnificativ mai activ decât ceilalți membri ai efectivului.

 

În România cele mai cunoscute rase de cai sunt următoarele: rasa Huțula, una dintre cele mai performante rase de cai, adaptată condițiilor de exploatare în regiunea montană. Aria traditională de creștere a calului de rasa Hutula în România este cuprinsă în partea de nord și est a Carpatilor orientali; rasa Lipițană, este una dintre cele mai vechi rase. Lipițanul românesc de la Sâmbata de Jos ocupă un loc distinct, recunoscut practic ca un ”pol” genetic. Parametrii genetici ai populatiei definesc Herghelia Sambata de Jos ca o extraordinara sursa de variabilitate genetica, consecinta a unui foarte bun management al consangvinizarii (www.gazetadeagricultura.info) ; rasele Gidram Furioso North Star, rase create în secolul IX, pentru cavalerie, dar și calul semgreu românesc, care este un cal de tracțiune intermediară, fiind un cal adaptat condițiilor din Podișul Transilvaniei. Semigreul romanesc de la Herghelia Rusetu a fost creat prin lungi cercetari, începand cu anul 1964.

HABITAT

Caii sunt adaptabili și ocupă o mare varietate de habitate urmare a  domesticirii. Habitatele preferate sunt pășunile temperate, stepele și savanele, dar ocupă și semi-deșerturi, zone de mlaștini și păduri.

HRANA

Caii domesticiți sunt adesea hrăniți cu diferite cantități de boabe, inclusiv ovăz, orz, porumb, grâu, in, soia, lucernă, trifoi, fân și iarbă. În plus față de această dietă, pot fi furnizate și suplimente de vitamine și minerale.

CONSERVARE

Caii domestici sunt prezenți în multe zone din întreaga lume. Cele mai apropiate rude ale lor, caii sălbatici (Przewalski) au fost enumerați ca fiind amenințați cu dispariția conform  IUCN, pe cale de dispariție în conformitate cu Actul privind speciile pe cale de dispariție din S.U.A. și incluși în cadrul Anexei I la CITES.

Anterior specia a fost clasificată ca dispărută din sălbăticie (EW), din 1960 până la evaluarea în 1996. Specia a fost apoi reevaluat ca fiind critic amenințată (CR) , datorită cel puțin a unui supraviețuitor individ matur în sălbăticie. Repopularea cu succes a speciei a determinat recalificarea aceastei specii.

Unele studii afirmă că domesticirea și eliberarea cailor domestici a condus la acest declin al populațiilor calului sălbatic și se consideră că nu mai există în sălbăticie. Activitățile actuale de conservare privind populațiile de caii sălbatici includ protecția juridică a speciilor din Mongolia, precum și eforturile grădinilor zoologice de reintroducere în sălbăticie a speciei.

O serie de cauze au fost identificate pentru dispariția calului Przewalski în Mongolia și China. Printre acestea se numără schimbări semnificative culturale și politice, vânătoare, activități militare, schimbarea climatică,  precum și creșterea utilizării terenurilor. Iernile aspre din 1945, 1948 și 1956 au avut de asemenea un impact supra populației mici. Pentru populațiile reintroduse, mărimea redusă a populației și distribuția limitată  reprezintă principalele amenințări, urmată de hibridizare.

LA ZOO BUCUREȘTI

La Zoo București puteți admira un exemplar superb de cal.

Cămila Bactrian

Cămila Bactrian

by | 1 Dec 2017

CĂMILA
Camelus bactrianus, Camelus dromedarius

Clasa: Mammalia
Ordin: Cetartiodactyla
Familie: Camelidae
Gen: Camelus
Specie: bactrianus (Bactrian camel)
dromedarius (Dromedary camel)

Răspândire: Asia Centrală și China de Vest. Zona geografică este limitată la regiunile izolate ale Deșerturilor Gobi și Taklamakan din China și Xinjiang și Africa de Nord și Est, pentru dromader.

Dimensiuni: înălțime 2,2 – 3,4 m.

Greutate: 300-690 kg
Perioada de gestație: 360-440 zile
Număr pui la naștere: 1 pui
Speranța de viață: 25 de ani cămilele sălbatice și 30 de ani cele domestice

GENERAL

Cămilele au fost domesticite cu mai mult de 3000 de ani în urmă, și până în prezent, oamenii depind de ele pentru transportul în medii aride. Ele pot transporta cu ușurință 90 de kilograme în timp ce merg peste 30 de kilometri pe zi în deșertul dur. Cămilele pot călători la fel de repede ca și caii, dar pot suporta, de asemenea, perioade foarte lungi de timp, fără hrană sau apă. Oamenii au folosit cămilele pentru lână, lapte, carne, piele și chiar bălegar, care poate fi folosit drept combustibil.

Dromaderul, cunoscut și sub denumirea de cămila arabă, există astăzi doar ca un animal domestic. Aproximativ 90% din cămilele lumii sunt dromaderi. Există două tipuri de cămile bactriene: sălbatice și domestice.

O cocoașă sau două? Dromaderul are o cocoșă, iar cămila bactriană are două. Ele depozitează grăsime, nu apă. Grăsimea devine o sursă de energie pentru cămilă.

Durata în care o cămilă poate supraviețui cu energia stocată depinde de climat și de tipurile de activitate ale animalului. Mărimea cocoașei se poate schimba, în funcție de cantitatea de alimente pe care o mănâncă cămilele. Când alimentele sunt limitate, corpul cămilei folosește grăsimea stocată în cocoașă, provocând cocoașa să se aplece și să coboare.

O cămilă poate supraviețui o săptămână sau chiar mai mult fără apă și câteva luni fără mâncare. Aceasta poate supraviețui unei pierderi de greutate de 40% și apoi poate bea până la 145 litri de apă într-o sesiune de băut.

Cămilele scuipă într-adevăr? Da, și este foarte neplăcut. Cu toate acestea, ele nu scuipă de fapt. Își aduc conținutul stomacului, alături de salivă, și îl proiectează, îl aruncă în sus. Aceasta este menită să surprindă, să distragă atenția sau să deranjeze atunci când cămila se simte amenințată. Puteți spune dacă o cămilă este pe punctul de a scuipa: obrajii ei se umplu și se umflă.

Ai crede că un animal mare ca o cămilă ar fi în siguranță din cauza prădătorilor, dar se știe că aceste animale au fost atacate la adăpat de lupi.

Cămila femelă este investită în mod deosebit în îndatoririle părintești și rămâne astfel până când puiul atinge maturitatea sexuală completă. În primii doi ani, mama și puiul rămân foarte aproape unul de celălalt. În cele mai multe cazuri, cămilele tinere stau cu mama lor până la vârsta de cinci ani, când ajung la maturitatea sexuală. Puii învață cum să interacționeze în mod corespunzător cu ceilalți membri ai efectivului, deprind abilitățile de hrănire a alimentelor și învață modelele de migrație. Cămilele femele își protejează puii și devin violente dacă sunt amenințați.

Cămila bactriană este extrem de utilă pentru oameni. Cămilele sunt folosite în mod obișnuit pentru transportul în regiunile deșertului. Formarea anatomică a picioarelor lor ajută la capacitatea lor de a merge pe distanțe lungi în condiții dure, deșertice. Abilitatea lor de a merge perioade lungi de timp fără alimente sau apă le face, de asemenea, transportul ideal în călătorii lungi în deșert. Oamenii s-au bazat pe cămile timp de 3500 de ani pentru transport și alte motive comerciale. Cămilele oferă multe produse secundare utile, inclusiv carne, lapte, piele și oase. Laptele este în mod obișnuit fermentat pentru a produce kumis, o băutură de care se bucură, de obicei, oamenii indigeni ai stepei din Asia Centrală. Grăsimile din cocoașe pot fi topite și folosite în scopuri de gătit. Părul de cămilă este adesea folosit pentru a se confecționa haine, pături, corturi și alte articole de acest gen. Bălegarul de cămilă este frecvent utilizat pentru fabricarea combustibilului. Pieile lor sunt încorporate în produse din piele. Având în vedere această multitudine de utilizări, nu este deloc surprinzător faptul că aceste animale sunt frecvent cumpărate, vândute și comercializate în cadrul gamei lor.

HABITAT

Cămilele bactriene, originare din deșertul Gobi din China și stepele din Mongolia, pot supraviețui unei game largi de temperaturi, de la minus 29 grade Celsius până la 49 grade Celsius.

Cămilele dromader domestice se găsesc în zonele deșertice din Africa de Nord și Orientul Mijlociu.

Cămilele sunt adaptate pentru nisipul deșertic. O membrană subțire de nictitating pe fiecare ochi, ca o pleoapă interioară limpede, protejează ochii de furtunile de nisip, în timp ce încă lasă suficientă lumină pentru a vedea.

Două rânduri de gene extrem de lungi ajută la protejarea ochiului de pătrunderea nisipului. Cămilele își pot închide nările pentru a evita pătrunderea nisipului în nas.

Cămilele sunt diurne și își petrec ziua mâncând. Ele sunt foarte pricepute să găsească alimente în mediul lor deșertic dur. Fiecare jumătate din buza superioară se mișcă independent, deci cămilele se pot apropia de sol pentru a mânca iarba scurtă.

Cămilele sunt niște rumegătoare și își regurgitează alimentele din stomac pentru a le mesteca din nou. Când o fac, gazele urât mirositoare produc o respirație destul de puternică.

HRANA

Cămilele bactriene sunt omnivore, dar sunt, în principal, erbivore care pasc constant pe iarbă. Ca rumegătoare, aceste cămile au patru stomacuri separate, dintre care unul este un stomac cu trei camere. Rumegătoarele mănâncă alimentele, le regurgitează, apoi le mestecă a doua oară.

Cămilele se hrănesc cu vegetația din deșert, care include plante sărate, uscate, spinoase și amare. Plantele halofite, care sunt plante care au crescut cu o concentrație mare de soluție salină, fac parte din dieta cămilelor. Nevoile și preferințele lor alimentare le fac candidate ideale pentru viața deșertului.

În momentele de stres ecologic (vegetație puțină/lipsă), cămilele pot mânca pește, diferite tipuri de carne, oase, piele și chiar pantofi sau alte articole de țesături. În lunile de iarnă, cămilele adesea împing și sapă sub zăpadă pentru a găsi mâncare, o practică observată numai la cămilele bactriene.

Cocoașele de pe spatele cămilei se crede că sunt pentru a stoca apa, dar în realitate, acestea sunt rezerve de grăsime. Cocoașa este alcătuită din țesuturi grase, care sunt folosite pentru a stoca energie pentru momentele în care nutrienții nu sunt ușor disponibili. Rezervele de energie din cocoașa de cămilă pot fi folosite în locul apei și alimentelor. Cămilele care se hrănesc bine au cocoașe care stau în poziție verticală și par a fi pline și ferme. Cămilele nehrănite sunt private de substanțe nutritive vitale și au cocoașe mici și înclinate lateral. O cămilă hrănită poate trăi până la câteva săptămâni fără să mănânce sau să bea.

Împreună cu rezervele de energie care se găsesc în țesuturile grase ale cocoașei cămilei, stomacul este o cameră închisă plină cu apă. De asemenea, poate bea apă salină. Cămila elimină eficient excesul de sare nedorit înainte de a ajunge în sânge. Cămilele pot fi aproape pe deplin susținute de apa din vegetatia pe care o consumă. Ele pot rezista la o cantitate mare de pierderi de apă, până la 40% din greutatea corporală. Când cămilele au acces la o sursă de apă abundentă, beau cantități mari de apă în câteva minute, pentru a-și reîncărca rezervele de apă. Acestea vor deveni utile în timpul secetei.

CONSERVARE

Cămilele bactriene sălbatice sunt în prezent o specie critic amenințată. S-a constatat că există diferențe genetice vizibile (3%) între grupurile sălbatice și cele domestice. Versiunea domestică nu este inclusă în grupul pe cale de dispariție, deoarece populația pare să fie înfloritoare.

Subpopulația din Mongolia se estimează că a înregistrat o scădere cu 46% a mărimii populației din 1985, deși dimensiunea exactă a populației nu a fost identificată în cercetarea științifică.

Din cauza vânătorii și a altor prădători, cum ar fi lupii (Canis lupus), există o pierdere estimată de 25-30 de animale pe an pentru subpopulația mongolă. Pe baza acestor tendințe, viitorul cămilelor bactriene sălbatice este discutabil.

În prezent există aproximativ 650 cămile bactriene în China și aproximativ 450 în Mongolia. Fundația internațională de protecție a cămilelor sălbatice a fost înființată în 1997 și a creat o rezervație naturală în China pentru cămilele sălbatice bactriene.

Eforturile de conservare în sălbăticie se concentrează asupra unei populații izolate din China /Mongolia, care nu se înmulțesc cu cămilele domestice. Din cauza diferențelor genetice dintre speciile domestice și cele sălbatice, lipsa șanselor de hibridizare contribuie în mod semnificativ la starea lor de conservare. IUCN recunoaște speciile sălbatice ale Bactrian Camel sub denumirea Camelus ferus, în timp ce forma domestică este denumită Camelus bactrianus.

LA ZOO BUCUREȘTI

Patru cămile bactriene, doi masculi și două femele, precum și două exemplare minunate de dromaderi sunt ambasadorii acestor specii la Zoo București.