Flamingo

Phoenicopterus rubber

 

Clasa: Aves

Ordin: Phoenicopteriformes

Familie: Phoenicopteridae

Încrengătura: Chordata

Gen și Specie: Phoenicopterus chilensis (Chilean flamingo), Phoeniconaias minor (lesser  flamingo), Phoenicoparrus andinus (Andean flamingo), Phoenicoparrus jamesi (Puna or James’ flamingo)

Conservare: Amenințat cu dispariția

 Răspândire: se găsesc pe toate continentele, cu excepția Antarcticii și Australiei. În mod specific, gama largă de flamingo se întinde pe întreaga coastă a Africii, Marea Mediterană, părți din Asia și India, precum și în sudul Statelor Unite, în Caraibe și în Peninsula Yucatan, unde există habitate calde de coastă.

Gama de flamingo din Caraibe, o subspecie a Phoenicopterus ruber, acoperă țărmul nordic al Americii de Sud, cea mai mare parte a țărmului din jurul Mării Caraibe, precum și insulele  din Caraibe și Pacificul de Est.

Dimensiuni: 120 – 145 cm

Greutate: 2 – 4 kg

Perioada de incubație: 27 -31 zile

Număr ouă: 1 

Speranța de viață: 20-30 ani în sălbăticie, 50 ani în captivitate 

 

GENERAL

Flamingo este unul dintre membrii mai mari ai clasei Aves, cu aripi de 1,5 m lățime, înălțându-se la 1,2 m înălțime și cântărind între 2,1 și 4,1 kg. Sunt cunoscute pentru penajul lor colorat în roz sau roșu. Cuvântul “flamingo” derivă din limba spaniolă veche pentru “flaming” sau “pene roșii”. Flamingo își odihnește adesea capul pe corp, pentru a evita oboseala musculară a gâtului.

Culoarea roz sau roșiatică a flamingo-ului provine din sursele bogate de pigmenți carotenoizi (precum pigmenții din morcovi) din algele și crustaceele mici pe care păsările le mănâncă. Flamingo-urile din Caraibe, o subspecie de flamingo mai mare, sunt cele mai strălucitoare, arătându-ne adevărate culori de roșu, roz sau portocaliu pe picioare, aripi și cap.

Atunci când mănâncă, mandibula superioară se mișcă spre deosebire de cea inferioară, care este complet inversată față de toate păsările și mamiferele. Această inversare este în mare parte atribuită metodei de alimentare a flamingo-ului prin scufundarea capului în apă. Dimorfismul sexual este prezent în faptul că masculii sunt puțin mai mari decât femelele, iar femelele își obțin culoarea adultă puțin mai devreme decât masculii. În caz contrar, ambele sexe sunt colorate uniform. Adulții au un penaj de culoare roz, cu pene negre vizibile numai în zbor. Picioarele sunt de asemenea roz luminos și se termină cu labe roz, cu trei degete palmate în față și unul minuscul în spate.

Păsările tinere sunt acoperite cu pene. Penele sunt inițial cenușii, dar vor fi înlocuite treptat de penajul roz, la maturitate, pe măsură ce flamingo-ul încorporează compușii carotenoizi din dieta lor. Maturizarea durează, în general, aproximativ trei ani, deși unii au fost văzuți cu penajul juvenil și la vârsta de cinci ani.

Flamingo-urile trăiesc și se hrănesc în colonii mari, care pot fi compuse din mii de indivizi. Coloniile sunt, în general, un mecanism de protecție pentru o specie, în care un întreg grup poate fi alertat la prezența unui prădător. Prin urmare, flamingo-urile au dezvoltat comportamente care le determină să fie unele dintre cele mai sociabile păsări, executând chiar și paradele de curtare în grupuri. Mii de indivizi își desfac aripile sau își rotesc capetele într-o singură mișcare vastă, sincronizată.

De exemplu, un flamingo trebuie să își odihnească adesea capul pe corpul său pentru a preveni oboseala musculară cauzată de gâtul lung. Îndreptarea gâtului la întreaga sa lungime poate trimite semnale altor membri ai coloniei. Păsările care își odihnesc capul pe partea stângă vor fi implicate mai frecvent în altercații agresive cu alți membri. Aceasta poate fi o metodă de realizare a unei ierarhii sociale în cadrul coloniei sau un mijloc de concurență sexuală între membri, în măsura în care se străduiesc să obțină dominația.

Unul dintre aspectele cele mai distincte ale comportamentului flamingo este tendința lor de a sta pe un picior, în apă, perioade lungi de timp, chiar și când dorm, cu capul așezat pe corp și cu celălalt picior îndoit sub abdomen. Această postură reduce pierderile de căldură prin picioare și labe.

Flamingo zboară cu gâtul și picioarele perfect întinse. Flamingo-ul are de străbătut distanțe de sute de mile pe calea aerului și călătorește ca o colonie, într-o manieră asemănătoare cu cea a gâștelor, cu zgomot puternic și formațiuni în zbor. Flamingo-urile pot decola de pe apă sau de pe pământ și pot ateriza atât pe apă, cât și pe uscat.

Flamingo, ca și porumbeii, își hrănesc puii cu un fluid lichid din partea superioară a tractului digestiv. Valoarea sa nutritivă este similară cu cea a laptelui mamiferelor!

HABITAT

Flamingo-ul trăiește în colonii mari, de sute de mii de indivizi, la tropice și subtropice , de obicei în apele puțin adânci ale lacurilor sărate sau sălcii ori alcaline. Coloniile ocupă suprafețe mari de nămol, unde noroiul poate fi ușor format în movile pe care le folosesc ca cuiburi.

Estuarele hiper-saline sunt habitatul lor preferat. Acestea sunt medii dure în care aceste păsări  beneficiază de o concurență redusă. Aceste habitate sunt adesea localizate în apropierea unor cursuri mai mari de apă, cum ar fi zone de coastă, râuri și lacuri deschise. Habitatele sunt aproape, întotdeauna, de coastă, dar se știe că păsările se deplasează în interiorul lagunelor sau lacurilor vulcanice.

În coloniile mari, apar lipsuri ocazionale de hrană, iar efectivele vor efectua migrații scurte în căutarea unor surse alimentare suplimentare.

HRANA

Comportamentul flamingo-urilor sunt unul dintre caracteristicile lor cele mai distinctive. Picioarele lungi ale flamingo-ului sunt folosite pentru a agita sedimentele de la fundul apei puțin adânci. Ciocul flamingo-ului este echipat cu rânduri de proeminențe osoase care leagă marginile interiorului ciocului, care funcționează ca o sită. Pasărea va lua o gură de apă și va mișca ciocul pentru a pompa apa, filtrând organismele mici pentru a mânca.

Flamingo-urile tind să se hrănească cu crustacee, moluște și viermi, iar speciile mai mici cu alge.

CONSERVARE

Flamingo-urile mai mari sunt, în prezent, considerate a fi neamenințate cu dispariție. Gama lor largă le permite să fie mai rezistente la schimbările locale ale habitatului, care ar putea fi mai critice pentru alte animale. Flamingo-urile mari migrează ușor ca răspuns la scăderea calității habitatelor. În plus, populația sălbatică este destul de mare și numărul populației de flamingo-uri mai mari par să crească.

Deși acest lucru nu reprezintă un pericol pentru specie, în ansamblul ei, coloniile individuale pot fi afectate de contaminanții locali din sursele de hrană. O colonie din Spania, de exemplu, a fost afectată de o tulpină toxică de cianobacterii dezvoltată în sursele de hrănire și mai multe păsări dintr-o colonie matură au pierit. Deoarece, locațiile lor de hrănire sunt, deseori, în aval de activitatea umană, limitarea habitatelor poate constitui un risc în conservarea flamingo-ului.

De asemenea, prezența umană în habitatele preferate de coastă ale acestor păsări poate întrerupe procesul de cuibărit și reproducere. De exemplu, activități, la fel de inofensive ca fotografierea, au perturbat coloniile de reproducție atunci când păsările le-au considerat o amenințare și au părăsit habitatul.

Flamingo-urile mai mari sunt, de asemenea, destul de ușor menținute în captivitate. Prin urmare, sunt mai susceptibile de a supraviețui flamingo-uri mai mari, în cazul în care habitatele lor naturale se confrunte cu o calamitate neprevăzută

LA ZOO BUCURESTI

Șase exemplare minunate de flamingo sunt ambasadorii acestei specii la Zoo București. Amplasamentul păsărilor Flamingo este chiar la intrarea în Grădina Zoologică, fascinând vizitatorii prin comportamentul lor amuzant, dar în special prin culoarea deosebită. În fiecare an, în data de 29 mai, Zoo București sărbătorește Ziua Internațională a Flamingo!